Distinse domnule Preşedinte,
Onorat prezidiu,
Stimate doamne şi stimaţi domni deputaţi!
Cu îngăduinţa dumneavoastră, astăzi vă voi prezenta declaraţia politică intitulată:
Suveranitatea României
trebuie apărată!
Dragi colegi, cu
siguranţă nu ne aflăm într-un context istoric pe care ni l-am fi dorit. La mai
puţin de 300 km
de teritoriul ţării noastre se desfăşoară un război care poate ameninţa oricând,
atât interesele strategice ale României cât şi teritoriul naţional. Situaţia
este cu atât mai serioasă cât în estul şi sudul Ucrainei suntem în prezenţa
unui război care nu a pornit în mod spontan ci a fost pregătit din timp, după
anumite tipare militare şi politice, exersate în anii 90 şi primul deceniu al
anilor 2000.
Instabilitatea din zonă
porneşte odată cu politica fostului secretar general al Partidului Comunist din
U.R.S.S., Mihail Gorbaciov, care a insistat pe cele 2 linii principale de
politică glastnost şi perestroika. Astfel, anii 1986-1987 şi
1988 au fost decisivi pentru rescrierea istoriei din estul Europei, totul
culminând în decembrie 1991 cu desfiinţarea Uniunii Sovietice şi declararea
independenţei unor state nou desprinse
din fostul teritoriu U.R.S.S.
Conflictul dintre Mihail
Gorbaciov şi Boris Elţin alimentat şi de organizarea de către serviciile
secrete ruseşti a unui puci militar, au facilitat preluarea puterii în Rusia de
către formaţiuni considerate naţionaliste care au început imediat consolidarea
poziţiei Rusiei în zonă. Consolidarea nu a însemnat altceva decât un
protectorat agresiv faţă de noile republici declarate pro-ruse sau care au
optat pentru “a face” politica Rusiei. Acolo unde politica Rusiei nu a fost îmbrăţişată
au apărut conflicte, violenţe civile şi militare care au necesitat intervenţia
trupelor de “menţinere a păcii” ruseşti, pentru protejarea populaţiei
vorbitoare de limbă rusă.
Cât timp Ucraina a optat
pentru un guvern pro-rus, în statul vecin nu au existat probleme militare, ba
mai mult, guvernele pro-ruse au beneficiat de măsuri economice de ajutor din
parte Rusiei şi aici amintim de preţul preferenţial la gazul rusesc.
În momentul în care,
Ucraina a optat pentru o apropiere faţă de Uniunea Europeană şi N.A.T.O., Rusia
a trecut la aplicarea planului de rezervă, plan verificat în anii 90 în
Transnistria şi în anii 2000 în Georgia.
Evident că aceste teatre
de operaţiuni au fost pregătite din timp, după un scenariu dus la perfecţiune,
de tipul : “la orice reacţie îi corespunde o contrareacţie“.
Astfel, la 2 septembrie 1990 se proclama Republica Moldoveană, Nistrena.
La 27 august 1991, Republica Moldova îşi proclama independenţa, inclusiv cu
teritoriile din aşa-zisa republică Transnistreană, anume raioanele Camenca,
Dubasari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol. La 2 martie 1992
republica Moldova
primeşte statutul de membru O.N.U. . În aceeaşi noapte începe efectiv războiul
din Transnistria atunci când forţe ale gărzii transnistrene sprijinite de unităţi
de cazaci atacă postul de poliţie din Dubasari. După 2 luni, la data de
5.04.1992, vicepreşedintele rus Alexander Rutskoi cere independenţa
Transnistriei.
În urma războiului transnistrean, autorităţile de la Chişinău pierd şi
controlul asupra oraşului Tighina, iar Transnistria beneficiază de
protectoratul armatei ruse, evident de menţinere a păcii.
Scenariul era clar, identificarea unui teritoriu extrem de important
strategic pentru Rusia, încurajarea acţiunilor separatiste, încurajarea unui
conflict militar care să fie “amortizat” de intervenţia rusă pentru cetăţenii
ruşi sau filoruşi care vorbesc limba rusă.
Scenariu identic şi în cazul Georgiei, care porneşte exact în aceeaşi
perioadă. Astfel, în 1990 Osetia de Sud se proclama “republică sovietică“ deşi
era teritoriu georgian. În urma referendumului din 1992, se proclama unirea
Osetiei de Sud cu Osetia de Nord (teritoriu rusesc).
Tot în 1992 o altă provincie a Georgiei, Abhazia, îşi declara şi ea independenţa.
Independenţa este recunoscută doar de Rusia şi Nicaragua. Scenariu a ajuns la
punctul culminant în 2008 când, profitând de campania militară georgiană împotriva
regimului separatist al Osetiei de Sud, la data de 8 august 2008, Rusia
intervine militar în Georgia cu voinţa declarată de a proteja populaţia pro-rusă
din cele două republici separatiste, deşi forţele ruse ocupă efectiv teritoriu
georgian odată cu căderea oraşului Gori, ajungând la mai puţin de 20 de km de
capitala Tbilisi.
În urma intervenţiei comunităţii internationale, Georgia este slavată
dar pierde definitiv cele două teritorii separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud.
Deci, ce s-a întâmplat dragi colegi?
Dacă în anii 90 politicienii ruşi au testat noua tactică ocupaţionistă
modernă în Transnistria, în Georgia s-a aplicat exact acelaşi plan, cu enclave
care să îşi declare independenţa pe criteriu etnic, apoi să se creeze un
conflict tot pe criterii entice şi politice pentru ca să se faciliteze intervenţia
Rusiei pentru apărarea populaţiei vorbitoare de limba rusă, dar în plus, s-a
testat şi capacitatea de reacţie a “occidentului”. Odată confirmată
sensibilitatea scăzută a occidentului faţă de posibila expansiune rusă în
“Războiul de 5 zile din Georgia“, Rusia aplică acelaşi plan acum în Ucraina,
dar la scală mult mai ridicată, anexând teritorii şi invadând teritorii aparţinând
unui alt stat.
Situaţia geo politică din zonă ridică multe semne de întrebare îngrijorătoare.
N.A.T.O. înfiinţează 6 centre de comandă şi control în estul Europei din care 2
în România. Rusia răspunde prin faptul că îşi va adapta strategiile militare
conform acţiunilor N.A.T.O. . Polonia a hotărât triplarea numărului de rezervişti
ce vor fi chemaţi la exerciţii militare de la 12.000 la 32.000. Secretarul
General N.A.T.O. nu întârzie să precizeze că : “Rusia schimbă graniţele cu forţa,
anexează o parte dintr-o altă ţară, destabilizează estul Ucrainei plus ceea ce
am văzut deja în Georgia
şi Ucraina“. În această ordine de idei, N.A.T.O. anunţa că va iniţia crearea
unei noi forţe militare operative denumită “vârf de lance” care să poată interveni oriunde în estul Europei în
maxim 48 de ore.
În replică, Rusia, prin intermediul separatiştilor din Ucraina anunţa un
document de unificare în cadrul unei singure ţări a regiunilor separatiste
Donetk şi Lugansk, sub denumirea de “Novorossiya“. Evident, nu atrage atenţia
existenţa acestui document între două republici separatiste care nu există
efectiv ci introducerea pe scena conflictului ucrainean a conceptului de
“Novorossiya“ (regiune istorică situată între râul Nistru la vest şi râul Kuban
la est- cu capitala istorică la
Odessa).
Interesul pentru Transnistria apare şi mai evident dacă analizăm faptul
că la începutul anului 2014, Rusia intensifică exerciţiile militare din
Trasnistria odată cu avertismentul lui Dimitri Rogozin care avertizează oficial
că apropierea Republicii Moldova de U.E. ar putea conduce la creşterea
tarifului pentru energie şi, la ceea ce este mai grav, la pierderea
Transnistriei.
Într-un interviu dat agenţiei de presă Ria Novosti, oficialul N.A.T.O.
Philip Breedlove declara că Rusia începe să aplice în Republica Moldova
scenariul “războiului Hibrid“ folosit în Ucraina.
Statele Unite ale Americii se implică în conflict anunţând că este
posibil un export de arme defensive pentru statul ucrainean. Reacţia Rusiei nu
a întârziat să apară şi a fost dată chiar de Vladimir Putin care avertiza că războiul
în Ucraina va continua până când Kievul va începe negocierile cu separatiştii.
Pe teatrul de operaţiuni, luptele se intensifică apropiindu-se de un război în
toată regula, aşa cum se poate vedea din ultima declaraţie a oficialului
ucrainean Anatoli Stelmah care afirma că în ultimele 24 de ore au fost ucişi un
număr de 200 de insurgenţi şi scoase din luptă un număr de 15 unităţi de tehnică
militară.
Nu cred că mai există dubii cu privire la interesul Rusiei pentru
regiunea istorică NOVOROSSIYA, ceea ce ar însemna deschiderea unui nou front
militar în Transnistria. În realitate există peste 40.000 de militari ruşi la graniţa cu estul Ucrainei.
Autorităţile române au sesizat
acest pericol şi au început cu unele măsuri care să asigure un răspuns operativ
important. Ştim că în caz de conflict militar, bărbaţii între 20 şi 35 de ani
vor fi mobilizaţi dacă trec de testele medicale. De asemenea ar trebui să
ridice un semn de întrebare şi pregătirile Rusiei pentru un conflict militar de
durată. Astfel, dacă pentru perioada 2007-2015 Rusia prevedea un buget pentru
activităţi militare de 200 miliarde de dolari, prognoza a fost revizuită pentru
intervalul 2011-2020 iar suma s-a triplat, depăşind 600 miliarde de dolari. Ca şi
comparaţie, bugetul României pentru sectorul militar pentru anul 2012 a fost de doar 2,19 miliarde reprezentând 1,2
% din P.I.B., cu un număr de 73.350 forţă combatantă şi 80.000 de persoane
active în rezervă în timp ce Rusia dispune de peste 3 milioane de forţă
combatantă sau persoane active aflate în rezervă. Din păcate alocările bugetare
pentru domeniul militar au suferit foarte mult în timpul guvernelor Boc, scăzând
până la 1,24% pentru anul 2012, deşi în 2006 procentul se ridica la 1,84%.
Din noua strategie militară a României- prezentată în Cartea Albă a
Securităţii României- înţelegem că factorii decidenţi şi-au schimbat optica cu
privire la acest domeniu, adaptând strategia de apărare la necesităţile
vremurilor trăite şi pregătind România în ceea ce priveşte răspunsul la o
posibilă agresiune a teritoriului naţional.
Astfel, România este parte din proiectul ”N.A.T.O. 2020“ şi participă
activ la iniţiativa Smart Defence. Nu în ultimul rând, România şi-a consolidat
participarea în cadrul iniţiativei asociate procesului de dezvoltare şi
utilizare în comun a capabilităţilor europene de apărare POOLING & SHARING, alături de participarea la misiune şi
coordonarea activităţii Batalionului
multifuncţional de geniu “Tisa“ sau la misiunea Grupului de Cooperare Navală la Marea Neagră- Blackseafor-B.S.F.
. Nu trebuie uitate nici acţiunile tip reacţie – intervenţie de sprijinire
a administraţiei publice în procesul de distribuire a ajutoarelor umanitare, întreprinderea
de acţiuni în folosul populaţiei civile (transport, cazare, hrană, asistenţă
medicală, facilitare acces în zone izolate) sau protejarea obiectivelor
culturale şi ale populaţiei civile la solicitarea autorităţilor publice izolate.
Autorităţile române au susţinut în Cartea despre care am adus aminte că
armata româna trebuie să fie pregătită să intervină, să descurajeze şi să
contracareze o eventuală agresiune armată împotriva României şi aliaţilor săi. În
sprijinul acestui deziderat s-au fixat anumite măsuri generale ca:
- armata trebuie să devină o structură de forţe credibilă, adaptată unui
proces integrat de palnificare a apărării.
- capabilităţile de apărare trebuie să asigure: informaţii militare oportune necesare pentru evitarea surprinderii,
reacţie imediată şi eficace în cadrul unei agresiuni militare, intervenţie
imediată şi decisivă împotriva unei ameninţări.
Obligaţiile României faţă de proprii cetăţeni şi faţă de partenerul
N.A.T.O. implică următoarele chestiuni foarte importante:
-apărarea spaţiului aerian al României integrat în N.A.T.I.N.A.M.D.S. (sistemul
integrat N.A.T.O. de apărare antiaeriană şi antirachetă).
-intervenţia în apele maritime şi fluviale ale României pentru impunerea
legii sau pentru suspendarea temporară a dreptului de trecere inofensivă.
-colectarea, procesarea, analiza şi diseminarea informaţiilor militare.
-extragera şi evacuarea cetăţenilor români din străinătate care sunt în
pericol.
-asigurarea permanentă a securităţii facilităţilor transporturilor şi
obiectivelor militare.
-reacţia imediată în cazul unei agresiuni militare împotriva României.
-ridicarea graduală a capacităţii operaţionale a structurii de forţe.
-sprijinirea pentru asigurarea funcţionării instituţiilor guvernamentale
şi protecţia populaţiei.
Dragi colegi, aşa cum se vede atât din contextul geo politico-istoric cât
şi din pregătirile autorităţilor române şi din schimbarea opticii acestora cu
privire la domeniul apărării naţionale, Armata Română are nevoie de ajutor
pentru a apăra suveranitatea statului român. Pe lângă alocările bugetare
crescute, Armata Română are nevoie şi de un cadru legislativ care să îi permită
să intervină eficient în caz de agresiune militară împotriva propriului
teritoriu.
În caz de mobilizare, marea majoritate a celor cu vârstele între 20 şi
35 de ani nu au nici măcar o pregătire minimă militară. Agresiunea presupune o
reacţie fermă din partea armatei. Dragi colegi, în cazul unei agresiuni
militare împotriva României, armata trebuie să lupte eficient, nu să facă
instrucţie cu cei mobilizaţi, care au văzut o armă doar în filme sau în
jocurile de P.C. . Consider că trebuie amendată actuala legislaţie, în sensul
introducerii, din nou, a obligativităţii unui stagiu minim militar sau a unei
perioade minime de instrucţie militară.
Preşedintele ţării a precizat că trebuie să ne apărăm ţara.
Corect, dar cum să o facem dacă tinerii nu ştiu nici măcar să ţină în mâna o armă ?
O modificare legislativă de genul opţiunii între un stagiu militar de 6
luni şi o perioadă minimă de instrucţie militară de o lună pare a fi o soluţie
optimă. Instrucţia militară se poate face şi la sfârşit de săptămână, 2-3 ore
pe zi, fără să perturbe esenţial programul tinerilor respectiv a voluntarilor
care opteză, la cerere, pentru acest program de pregătire chiar dacă au o vârstă
mai mare de 35 de ani. Pentru cei care vor opta la un stagiu militar de 6 luni
trebuie să găsim măsuri compensatorii pentru ca stagiul militar să devină mai
atractiv.
Pe această cale îmi rezerv dreptul de a iniţia o propunere care să
stabilească clar condiţiile de exercitare a perioadei minime de instrucţie
militară.
Este nevoie de consensul întregii clase politice pentru acest lucru,
deoarece, Suveranitatea României trebuie
apărată !!!
Vă mulţumesc!
Deputat PSD
Sorin Avram Iacoban
Colegiul 10, Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu