Bucureşti - Interpelare către Ministerul Justiţiei

Interpelare

Adresată: Ministerului Justiţiei.

În atenţia: Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

De Către: Deputat Colegiul 10 Iaşi, Sorin Avram Iacoban.

Subiectul: Interpelarea vizează respectarea drepturilor omului în Penitenciarele din România, raportat la standadele C.E.D.O. .

   Domnule ministru, în luna februarie 2015 am înaintat o interpelare către ministerul pe care îl conduceţi cerând date cu privire la felul în care vede Ministerul Justiţiei o reformă în domeniul execuţional penal, anume respectarea drepturilor celor condamnaţi. Insistăm în interpelarea anterioară pe faptul că România a fost condamnată, în dese rânduri, datorită nerespectării standardelor C.E.D.O. în materia drepturilor condamnaţilor, concretizând asupra problemei că indicele de ocupare a penitenciarelor este undeva  de peste 150%, raportat la spaţiul minim  de 4 mp necesari fiecărui deţinut.

   Mai mult, în unele penitenciare indicele de ocupare este de peste 200%, aşa cum rezultă şi din raportul anual publicat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Cu alte cuvinte, în România este un deficit de aproximativ 11.000 de locuri, ceea ce ar însemna, pentru respectarea standardelor C.E.D.O., un număr de minim 8 penitenciare noi.

   Din informaţiile strânse între timp, am aflat că Ministerul ar avea în plan construirea a două Penitenciare noi, în zona de sud a ţării, deşi dacă facem o raportare la domiciliul celor condamnaţi vom vedea că, în majoritate aceştia domiciliază în cele 8 judeţe ale Moldovei.

   În altă ordine de idei, nu am reuşit să găsim o statistică pe site-ul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de unde să rezulte care sunt cheltuielile pe fiecare deţinut în parte (pe fiecare penitenciar în parte) şi apoi defalcat pe diferite categorii ca: îmbrăcăminte, învăţământ, hrană, reintegrare socială, servicii religioase, deşi acestea sunt informaţii publice. Mai mult, am aflat că sumele alocate pe fiecare deţinut sunt diferite de la un penitenciar la altul, fără o justificare legală.

   Nu am găsit lămuriri nici la problema schemei de personal, dacă aceasta este făcută raportat la numărul deţinuţilor conform standardelor C.E.D.O. sau a propriei legislaţii în vigoare sau dacă această schemă vizează numărul real, indicele de ocupare în fapt pentru fiecare penitenciar. 

   Din Raportul anual publicat de Penitenciarul Iaşi am văzut că instituţia amintită, deşi are un deficit mare de personal, a fost nevoită să renunţe la încă 47 de posturi în baza unei ordonanţe care ulterior a fost declarată neconstituţională după ştiinţa noastră. Deşi declarată neconstitutională, ordonanţa îşi produce în continuare efectele, personalul disponibilizat nefiind încadrat din nou în schema de personal.

   Raportat la penitenciarele din zona Moldovei, cu excepţia Penitenciarului Spital, am aflat că există un deficit major de personal medical calificat, 2 medici neputând să acopere necesităţile medicale din 8 judeţe. Mai mult, se pare că cei doi medici aparţin de acelaşi penitenciar, anume Penitenciarul din Iaşi.

   Şi nu în ultimul rând, din informaţiile publice care se găsesc în format electronic, nu am reuşit să determinăm faptul dacă se asigură condiţii de hrană speciale pentru bolnavii confirmaţi cu boli cronice care necesită regim alimentar şi pentru deţinuţii de alte confesiuni religioase, cărora le este interzis consumul de anumite alimente.

   Având în vedere cele prezentate, vă rugăm să aveţi amabilitatea să ne răspundeţi la următoarele întrebări:

1.Care sunt cheltuielile pe fiecare deţinut în parte, pe zi şi pe lună, defalcate pe următoarele categorii: cheltuieli de hrană, cheltuieli cu îmbrăcămintea, cheltuieli cu medicamentaţia, cheltuieli cu serviciul religios, cheltuieli cu reintegrarea socială, cheltuieli de învăţământ ?

Vă rugăm să ne precizaţi la acest punct dacă sumele sunt aceleaşi pentru fiecare penitenciar în parte şi dacă nu, care sunt aceste sume pentru fiecare din Penitenciarele administrate.

2. În funcţie de ce criterii este făcută schema de personal, în funcţie de numărul de deţinuţi conform dispoziţiilor legale sau în funcţie de numărul real de deţinuţi din penitenciare?

Vă rugăm ca la acest punct, pentru fiecare penitenciar în parte să ne precizaţi numărul de deţinuţi, numărul de personal care îşi desfăşoară activitatea la Penitenciar şi raportul deţinut/personal. La raportul deţinut/personal vă rugăm să vă raportaţi la personalul care se ocupă de paza şi ordinea din penitenciar!

3. Câte Penitenciare sunt vizate a fi construite în următorii 3 ani, în ce zone concret determinate şi dacă la propunerea zonei în vederea construirii penitenciarului s-a avut în vedere şi statistica domiciliului deţinuţilor sau doar anumite interese de ordin financiar ?

Vă rugăm ca la acest punct să ne prezentaţi o statistică cu domiciliile celor deţinuţi pe fiecare judeţ al ţării.

4. Dacă disponibilizările din domeniul penitenciar au avut la bază un act normativ declarat ulterior neconstituţional, dacă da de ce nu se revine la schema anterioară de personal, cunoscut fiind faptul că efectele unui act normativ declarat neconstituţional nu se mai pot produce?

5. Dacă se pot asigura condiţii de alimentaţie pentru cei cu boli cronice care necesită regim, sau pentru cei de o confesiune religioasă care au interdicţie faţă de consumul anumitor alimente, dacă sunt cheltuieli suplimentare pentru aceasta sau dacă cheltuielile necesare se desprind din totalul cheltuielilor cu privire la hrana deţinutului?

   Solicităm raspuns scris şi oral, în termenul prevăzut de lege, răspuns pe fiecare punct în parte, cu posibilitate de conexare a celor două interpelări cu obiect similar adresate dumneavoastră.

Cu deosebit respect,

Deputat PSD

Sorin Avram Iacoban

Colegiul 10, Iaşi

Bucureşti - Declaraţia politică: "Suveranitatea României trebuie apărată!"

Distinse domnule Preşedinte,

Onorat prezidiu,

Stimate doamne şi stimaţi domni deputaţi!   

Cu îngăduinţa dumneavoastră, astăzi vă voi prezenta declaraţia politică intitulată:

Suveranitatea României trebuie apărată!

Dragi colegi, cu siguranţă nu ne aflăm într-un context istoric pe care ni l-am fi dorit. La mai puţin de 300 km de teritoriul ţării noastre se desfăşoară un război care poate ameninţa oricând, atât interesele strategice ale României cât şi teritoriul naţional. Situaţia este cu atât mai serioasă cât în estul şi sudul Ucrainei suntem în prezenţa unui război care nu a pornit în mod spontan ci a fost pregătit din timp, după anumite tipare militare şi politice, exersate în anii 90 şi primul deceniu al anilor 2000.

Instabilitatea din zonă porneşte odată cu politica fostului secretar general al Partidului Comunist din U.R.S.S., Mihail Gorbaciov, care a insistat pe cele 2 linii principale de politică glastnost şi perestroika. Astfel, anii 1986-1987 şi 1988 au fost decisivi pentru rescrierea istoriei din estul Europei, totul culminând în decembrie 1991 cu desfiinţarea Uniunii Sovietice şi declararea independenţei unor state nou  desprinse din fostul teritoriu U.R.S.S. 

Conflictul dintre Mihail Gorbaciov şi Boris Elţin alimentat şi de organizarea de către serviciile secrete ruseşti a unui puci militar, au facilitat preluarea puterii în Rusia de către formaţiuni considerate naţionaliste care au început imediat consolidarea poziţiei Rusiei în zonă. Consolidarea nu a însemnat altceva decât un protectorat agresiv faţă de noile republici declarate pro-ruse sau care au optat pentru “a face” politica Rusiei. Acolo unde politica Rusiei nu a fost îmbrăţişată au apărut conflicte, violenţe civile şi militare care au necesitat intervenţia trupelor de “menţinere a păcii” ruseşti, pentru protejarea populaţiei vorbitoare de limbă rusă.

Cât timp Ucraina a optat pentru un guvern pro-rus, în statul vecin nu au existat probleme militare, ba mai mult, guvernele pro-ruse au beneficiat de măsuri economice de ajutor din parte Rusiei şi aici amintim de preţul preferenţial la gazul rusesc.

În momentul în care, Ucraina a optat pentru o apropiere faţă de Uniunea Europeană şi N.A.T.O., Rusia a trecut la aplicarea planului de rezervă, plan verificat în anii 90 în Transnistria şi în anii 2000 în Georgia.

Evident că aceste teatre de operaţiuni au fost pregătite din timp, după un scenariu dus la perfecţiune, de tipul : “la orice reacţie îi corespunde o contrareacţie“. 

Astfel, la 2 septembrie 1990 se proclama Republica Moldoveană, Nistrena. La 27 august 1991, Republica Moldova îşi proclama independenţa, inclusiv cu teritoriile din aşa-zisa republică Transnistreană, anume raioanele Camenca, Dubasari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol. La 2 martie 1992 republica Moldova primeşte statutul de membru O.N.U. . În aceeaşi noapte începe efectiv războiul din Transnistria atunci când forţe ale gărzii transnistrene sprijinite de unităţi de cazaci atacă postul de poliţie din Dubasari. După 2 luni, la data de 5.04.1992, vicepreşedintele rus Alexander Rutskoi cere independenţa Transnistriei.

În urma războiului transnistrean, autorităţile de la Chişinău pierd şi controlul asupra oraşului Tighina, iar Transnistria beneficiază de protectoratul armatei ruse, evident de menţinere a păcii.

Scenariul era clar, identificarea unui teritoriu extrem de important strategic pentru Rusia, încurajarea acţiunilor separatiste, încurajarea unui conflict militar care să fie “amortizat” de intervenţia rusă pentru cetăţenii ruşi sau filoruşi care vorbesc limba rusă. 

Scenariu identic şi în cazul Georgiei, care porneşte exact în aceeaşi perioadă. Astfel, în 1990 Osetia de Sud se proclama “republică sovietică“ deşi era teritoriu georgian. În urma referendumului din 1992, se proclama unirea Osetiei de Sud cu Osetia de Nord (teritoriu rusesc). Tot în 1992 o altă provincie a Georgiei, Abhazia, îşi declara şi ea independenţa. Independenţa este recunoscută doar de Rusia şi Nicaragua. Scenariu a ajuns la punctul culminant în 2008 când, profitând de campania militară georgiană împotriva regimului separatist al Osetiei de Sud, la data de 8 august 2008, Rusia intervine militar în Georgia cu voinţa declarată de a proteja populaţia pro-rusă din cele două republici separatiste, deşi forţele ruse ocupă efectiv teritoriu georgian odată cu căderea oraşului Gori, ajungând la mai puţin de 20 de km de capitala Tbilisi. 

În urma intervenţiei comunităţii internationale, Georgia este slavată dar pierde definitiv cele două teritorii separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud.

Deci, ce s-a întâmplat dragi colegi?

Dacă în anii 90 politicienii ruşi au testat noua tactică ocupaţionistă modernă în Transnistria, în Georgia s-a aplicat exact acelaşi plan, cu enclave care să îşi declare independenţa pe criteriu etnic, apoi să se creeze un conflict tot pe criterii entice şi politice pentru ca să se faciliteze intervenţia Rusiei pentru apărarea populaţiei vorbitoare de limba rusă, dar în plus, s-a testat şi capacitatea de reacţie a “occidentului”. Odată confirmată sensibilitatea scăzută a occidentului faţă de posibila expansiune rusă în “Războiul de 5 zile din Georgia“, Rusia aplică acelaşi plan acum în Ucraina, dar la scală mult mai ridicată, anexând teritorii şi invadând teritorii aparţinând unui alt stat.

Situaţia geo politică din zonă ridică multe semne de întrebare îngrijorătoare. N.A.T.O. înfiinţează 6 centre de comandă şi control în estul Europei din care 2 în România. Rusia răspunde prin faptul că îşi va adapta strategiile militare conform acţiunilor N.A.T.O. . Polonia a hotărât triplarea numărului de rezervişti ce vor fi chemaţi la exerciţii militare de la 12.000 la 32.000. Secretarul General N.A.T.O. nu întârzie să precizeze că : “Rusia schimbă graniţele cu forţa, anexează o parte dintr-o altă ţară, destabilizează estul Ucrainei plus ceea ce am văzut deja în Georgia şi Ucraina“. În această ordine de idei, N.A.T.O. anunţa că va iniţia crearea unei noi forţe militare operative denumită “vârf de lance” care să poată interveni oriunde în estul Europei în maxim 48 de ore. 

În replică, Rusia, prin intermediul separatiştilor din Ucraina anunţa un document de unificare în cadrul unei singure ţări a regiunilor separatiste Donetk şi Lugansk, sub denumirea de “Novorossiya“. Evident, nu atrage atenţia existenţa acestui document între două republici separatiste care nu există efectiv ci introducerea pe scena conflictului ucrainean a conceptului de “Novorossiya“ (regiune istorică situată între râul Nistru la vest şi râul Kuban la est- cu capitala istorică la Odessa). 

Interesul pentru Transnistria apare şi mai evident dacă analizăm faptul că la începutul anului 2014, Rusia intensifică exerciţiile militare din Trasnistria odată cu avertismentul lui Dimitri Rogozin care avertizează oficial că apropierea Republicii Moldova de U.E. ar putea conduce la creşterea tarifului pentru energie şi, la ceea ce este mai grav, la pierderea Transnistriei.

Într-un interviu dat agenţiei de presă Ria Novosti, oficialul N.A.T.O. Philip Breedlove declara că Rusia începe să aplice în Republica Moldova scenariul “războiului Hibrid“ folosit în Ucraina.

Statele Unite ale Americii se implică în conflict anunţând că este posibil un export de arme defensive pentru statul ucrainean. Reacţia Rusiei nu a întârziat să apară şi a fost dată chiar de Vladimir Putin care avertiza că războiul în Ucraina va continua până când Kievul va începe negocierile cu separatiştii. Pe teatrul de operaţiuni, luptele se intensifică apropiindu-se de un război în toată regula, aşa cum se poate vedea din ultima declaraţie a oficialului ucrainean Anatoli Stelmah care afirma că în ultimele 24 de ore au fost ucişi un număr de 200 de insurgenţi şi scoase din luptă un număr de 15 unităţi de tehnică militară.

Nu cred că mai există dubii cu privire la interesul Rusiei pentru regiunea istorică NOVOROSSIYA, ceea ce ar însemna deschiderea unui nou front militar în Transnistria. În realitate există peste 40.000  de militari ruşi la graniţa cu estul Ucrainei.

 Autorităţile române au sesizat acest pericol şi au început cu unele măsuri care să asigure un răspuns operativ important. Ştim că în caz de conflict militar, bărbaţii între 20 şi 35 de ani vor fi mobilizaţi dacă trec de testele medicale. De asemenea ar trebui să ridice un semn de întrebare şi pregătirile Rusiei pentru un conflict militar de durată. Astfel, dacă pentru perioada 2007-2015 Rusia prevedea un buget pentru activităţi militare de 200 miliarde de dolari, prognoza a fost revizuită pentru intervalul 2011-2020 iar suma s-a triplat, depăşind 600 miliarde de dolari. Ca şi comparaţie, bugetul României pentru sectorul militar  pentru anul 2012  a fost de doar 2,19 miliarde reprezentând 1,2 % din P.I.B., cu un număr de 73.350 forţă combatantă şi 80.000 de persoane active în rezervă în timp ce Rusia dispune de peste 3 milioane de forţă combatantă sau persoane active aflate în rezervă. Din păcate alocările bugetare pentru domeniul militar au suferit foarte mult în timpul guvernelor Boc, scăzând până la 1,24% pentru anul 2012, deşi în 2006 procentul se ridica la 1,84%.

Din noua strategie militară a României- prezentată în Cartea Albă a Securităţii României- înţelegem că factorii decidenţi şi-au schimbat optica cu privire la acest domeniu, adaptând strategia de apărare la necesităţile vremurilor trăite şi pregătind România în ceea ce priveşte răspunsul la o posibilă agresiune a teritoriului naţional. 

Astfel, România este parte din proiectul ”N.A.T.O. 2020“ şi participă activ la iniţiativa Smart Defence.  Nu în ultimul rând, România şi-a consolidat participarea în cadrul iniţiativei asociate procesului de dezvoltare şi utilizare în comun a capabilităţilor europene de apărare POOLING & SHARING, alături de participarea la misiune şi coordonarea activităţii Batalionului multifuncţional de geniu “Tisa“ sau la misiunea Grupului de Cooperare Navală la Marea Neagră- Blackseafor-B.S.F. . Nu trebuie uitate nici acţiunile tip reacţie – intervenţie de sprijinire a administraţiei publice în procesul de distribuire a ajutoarelor umanitare, întreprinderea de acţiuni în folosul populaţiei civile (transport, cazare, hrană, asistenţă medicală, facilitare acces în zone izolate) sau protejarea obiectivelor culturale şi ale populaţiei civile la solicitarea autorităţilor publice izolate.

Autorităţile române au susţinut în Cartea despre care am adus aminte că armata româna trebuie să fie pregătită să intervină, să descurajeze şi să contracareze o eventuală agresiune armată împotriva României şi aliaţilor săi. În sprijinul acestui deziderat s-au fixat anumite măsuri generale ca:

- armata trebuie să devină o structură de forţe credibilă, adaptată unui proces integrat de palnificare a apărării.

- capabilităţile de apărare trebuie să asigure: informaţii militare oportune necesare pentru evitarea surprinderii, reacţie imediată şi eficace în cadrul unei agresiuni militare, intervenţie imediată şi decisivă împotriva unei ameninţări.

Obligaţiile României faţă de proprii cetăţeni şi faţă de partenerul N.A.T.O. implică următoarele chestiuni foarte importante:

-apărarea spaţiului aerian al României integrat în N.A.T.I.N.A.M.D.S. (sistemul integrat N.A.T.O. de apărare antiaeriană şi antirachetă).

-intervenţia în apele maritime şi fluviale ale României pentru impunerea legii sau pentru suspendarea temporară a dreptului de trecere inofensivă.

-colectarea, procesarea, analiza şi diseminarea informaţiilor militare.

-extragera şi evacuarea cetăţenilor români din străinătate care sunt în pericol.

-asigurarea permanentă a securităţii facilităţilor transporturilor şi obiectivelor militare.

-reacţia imediată în cazul unei agresiuni militare împotriva României.

-ridicarea graduală a capacităţii operaţionale a structurii de forţe.

-sprijinirea pentru asigurarea funcţionării instituţiilor guvernamentale şi protecţia populaţiei.

Dragi colegi, aşa cum se vede atât din contextul geo politico-istoric cât şi din pregătirile autorităţilor române şi din schimbarea opticii acestora cu privire la domeniul apărării naţionale, Armata Română are nevoie de ajutor pentru a apăra suveranitatea statului român. Pe lângă alocările bugetare crescute, Armata Română are nevoie şi de un cadru legislativ care să îi permită să intervină eficient în caz de agresiune militară împotriva propriului teritoriu.

În caz de mobilizare, marea majoritate a celor cu vârstele între 20 şi 35 de ani nu au nici măcar o pregătire minimă militară. Agresiunea presupune o reacţie fermă din partea armatei. Dragi colegi, în cazul unei agresiuni militare împotriva României, armata trebuie să lupte eficient, nu să facă instrucţie cu cei mobilizaţi, care au văzut o armă doar în filme sau în jocurile de P.C. . Consider că trebuie amendată actuala legislaţie, în sensul introducerii, din nou, a obligativităţii unui stagiu minim militar sau a unei perioade minime de instrucţie militară.

Preşedintele ţării a precizat că trebuie să ne apărăm ţara. Corect, dar cum să o facem dacă tinerii nu ştiu nici măcar să ţină  în mâna o armă ?

O modificare legislativă de genul opţiunii între un stagiu militar de 6 luni şi o perioadă minimă de instrucţie militară de o lună pare a fi o soluţie optimă. Instrucţia militară se poate face şi la sfârşit de săptămână, 2-3 ore pe zi, fără să perturbe esenţial programul tinerilor respectiv a voluntarilor care opteză, la cerere, pentru acest program de pregătire chiar dacă au o vârstă mai mare de 35 de ani. Pentru cei care vor opta la un stagiu militar de 6 luni trebuie să găsim măsuri compensatorii pentru ca stagiul militar să devină mai atractiv.

Pe această cale îmi rezerv dreptul de a iniţia o propunere care să stabilească clar condiţiile de exercitare a perioadei minime de instrucţie militară.

Este nevoie de consensul întregii clase politice pentru acest lucru, deoarece, Suveranitatea României trebuie apărată !!!

Vă mulţumesc!

Deputat PSD

Sorin Avram Iacoban

Colegiul 10, Iaşi

Bucureşti - Interpelarea "Securitatea României, ca stat de graniţă al N.A.T.O."

Interpelare

Adresată:  Ministerului Apărării Naţionale, domnului Ministru Mircea Duşa.

De către :  Deputat Colegiul 10 Iaşi, Sorin Avram Iacoban.

Subiectul: Securitatea României, ca stat de graniţă al N.A.T.O.

Domnule ministru, este de notorietate faptul că România se află în apropierea, ca şi determinare teritorială, unui conflict violent care macină un stat vecin, anume Ucraina. De asemenea, zona Transnistriei  ridică şi ea anumite semne de insecuritate mai ales după desfăşurarea unor exerciţii militare de către forţele militare ale Rusiei. Criza politică din Ucraina  este determinată şi de declaraţiile liderilor celor două republici separatiste, Lugansk şi Donetk care au afirmat că îşi doresc în administrare un teritoriu istoric numit Novorossiya.

Ştim că teritoriul despre care au adus aminte liderii celor două autointitulate republici se întindea de la râul Nistru la râul Kuban iar capitala istorică era reprezentată de oraşul Odessa. Acest context politico militar ar trebui să ridice semne de îngrijorare şi statului român.

Într-adevăr, suntem parteneri N.A.T.O., avem asigurate garanţii de securitate din partea acestei organizaţii care are datoria să intervină defensiv faţă de orice stat membru agresat teritorial însă, ceea ce ar trebui să ne intereseze pe noi este faptul dacă România, în cazul unei agresiuni teritoriale, se poate apăra singură. Ştim că s-a renunţat la serviciul militar obligatoriu încă din 2007, prilej cu care România a optat pentru o armată de profesionişti. De asemenea, ştim că în caz de agresiune teritorială, sunt mobilizaţi conform legii, toţi tinerii cu vârste între 20 şi 35 de ani (în primul val) şi care corespund medical. Însă în marea lor majoritate, aceşti tineri nu au la bază nici măcar noţiuni minime de instrucţie militară. Aceşti tineri nu au trecut printr-un program militar  pentru a li se accentua spiritul de sacrificiu faţă de ţară.

Cunoaştem de asemenea faptul că există în România un act normativ care reglementează pregătirea premilitară a tinerilor voluntari cu vârsta de peste 15 ani până la încorporare, fără să avem certitudinea că acest act normativ este şi pus în aplicare.

Începe să prindă din ce în ce mai mult ideea, că ar fi oportună o perioada minimă de instrucţie militară pentru cei vizaţi să fie mobilizaţi în caz de agresiune teritorială a ţării, anume segmentul de vârstă între 20 şi 35 de ani care nu au beneficiat deloc de pregătire militară. De asemenea este cunoscut faptul că sunt destule ţări N.A.T.O. care nu au renunţat la serviciul militar obligatoriu.

În altă ordine de idei, cei care conform legii sunt supuşi rechiziţiei militare în domeniul bunurilor nu beneficiază de unele măsuri minime compensatorii care poate s-ar fi impus.

Având în vedere toate cele precizate, vă rugăm să aveţi amabilitatea să ne răspundeţi la următoarele întrebări:

1. La zi vorbind, are România capacitatea de a răspunde imediat oricărei agresiuni militare din partea altui stat sau a altor formaţiuni militare, exact aşa cum prevede şi Carta Albă a Securităţii României ?

În răspunsul pe care îl veţi da vă rugăm să faceţi referire şi la numărul personalului activ din armată- personal combatant, rezervă operaţională, rezervă generală precum şi la date privind arsenalul militar actual al României, plus eventualele proiecte de achiziţie cu specific militar.

2. Există norme de aplicare a Legii 446/2006 cu privire la pregătirea premilitară a tinerilor  cu vârsta  de peste 15 ani care se oferă voluntari?

3. Este necesară o pregătire minimală militară  a celor cu vârsta între 20 şi 35 de ani, care nu au participat la nici un program de instrucţie militară?

Dacă măsura este considerată oportună, ne-ar interesa dacă Ministerul a gândit vreo strategie în acest sens şi care este aceasta?

4. Este oportună revenirea la stagiul militar obligatoriu, stagiu gândit cu un ansamblu de măsuri care să îl facă mai atractiv, pe o perioadă mult mai scurtă, de exemplu 4 luni de zile (ca în Danemarca)?

5.  Consideră Ministerul oportună apariţia unor norme legale care să prevadă o compensaţie celor care au obligaţie faţă de Rechiziţia Militară?

Solicităm răspuns scris pentru fiecare punct în parte, în termenul prevăzut de lege.

 Cu deosebit respect, 

 Sorin Avram Iacoban

Deputat PSD

Colegiul 10, Iaşi

Bucureşti - Declaraţia politică: "Unitatea poporului român a fost apărată de religie"

Distinse domnule Preşedinte,

Onorat prezidiu,

Stimate doamne şi stimaţi domni deputaţi!   

Cu îngăduinţa dumneavoastră, astăzi vă voi prezenta declaraţia politică intitulată:

Unitatea poporului român a fost apărată de religie

Dragi colegi, în ultima perioadă, în temeiul unei aşa zise libertăţi de conştiinţă, s-a început un veritabil război împotriva religiei noastre strămoşeşti. Astfel au apărut îndemnuri de genul: “Apăraţi copiii nu Biserica”, menite să formeze în mentalul colectiv o imagine defăimătoare faţă de Biserica strămoşească şi religie. Când oare, Biserica noastră a participat la acţiuni împotriva copiilor noştri ? Când oare Biserica noastră şi religia moştenită de la înaintaşii noştri au reprezentat pericole pentru copii noştri ? Întrebări la care ar putea răspunde, în scop de defăimare, doar nişte minţi bolnave sau doar nişte personaje triste care nu cunosc legătura reală dintre religie, biserică şi poporul român. 

Biserica strămoşească a contribuit la supravieţuirea, perpetuarea şi dezvoltarea poporului român. Atacul împotriva Bisericii şi religiei poate fi analizat, fără dubiu, ca un mijloc de propagană antiromânească, deoarece vorbim de o tradiţie, de o istorie de 2000 de ani a credinţei strămoşeşti, a culturii strămoşeşti, a sfinţilor noştri români care au murit pentru credinţă, biserică, stat. Vorbim, de fapt, despre martiri care s-au jertfit pe aceste pământuri pentru unitatea statului român, pentru religia strămoşească.

Ceea ce nu a reuşit Imperiul Otoman în atâţia ani de dominaţie şi expansiune statală şi religioasă, este posibil să reuşească unele figure triste ale istoriei care nu cunosc faptul  că Biserica s-a identificat mereu cu aspiraţiile acestui neam, a susţinut independenţa şi suveranitatea poporului român.

Cei care vedeţi un duşman în religie şi Biserică, aţi luat la cunoştiinţă faptul că Biserica a facut un pionierat în materie de educaţie? Primele şcoli româneşti au fost organizate de Biserică, primele tipografii de asemenea, primele traduceri, primele instituţii de învăţământ superior, primele locaşuri de asistenţă socială, toate acestea au fost organizate, la început, de Biserică. Limba românâ a fost dezvoltată de Biserică, formarea limbii literare a fost promovată în Biserică, consolidarea conştiinţei de unitate naţională şi chiar Marea Unire din 1918 au avut ca punct principal Biserica şi religia.

Nimeni nu contestă faptul că primele şcoli româneşti au fost  cele din “tinda mpănăstirilor şi a bisericilor“, biserica slujind învăţătura şi limba neamului cu conştiinciozitate. Astfel, lângă Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului s-a întemeiat cea mai veche şcoală românească încă de la 1495. 

Cărţile româneşti care treceau Carpaţii către românii ardeleni aflaţi sub asuprire străină au fost tipărite de Biserică şi au fost valorificate pentru întărirea conştiinţei de neam a tuturor românilor.

Şcolile de pe lângă mănăstiri au reprezentat surse de romanism autentic încă din secolele XV-XVI, bucurându-se de o faimă aleasă cele de la mănăstirile Neamţ şi Putna. 

Tot pe lângă biserici se organizează şi noi centre de cultură cum ar fi cele de la Mănăstirea Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu sau mănăstirea Hurezi a lui Constantin Brâncoveanu, unde funcţionau şi tipografii, veritabile laboratoare în care se prelucra limba poporului român, cultura lui, credinţa şi conştiinţa unităţii de neam.

Ca şi tradiţie europeană, vorbim de peste 1.700 de ani de toleranţă între stat şi Biserică (religie, credinţă), odată cu proclamarea edictului de la Mediolan (actualul Milano), în anul 313 d. Hr., când Împăratul Constantin cel Mare a oferit un model de toleranţă şi conlucrare între stat şi biserică.

Idea opoziţiei şcoală –credinţă –religie a fost considerată permanent în lumea civilizată o sechelă profund nefericită şi dăunătoare conştiinţei naţionale.

Marea Unire din 1918 a stat de asemenea sub auspiciile credinţei străbune şi a Bisericii, unul din personajele principale de atunci fiind episcopul Miron Cristea, viitorul Patriarh a României. Unirea a fost grăbită pe fondul unei puternice propagande naţionaliste susţinută de organele de presă a consistoriilor române: Telegraful Român (Sibiu), Biserica şi şcoala (Arad), Unirea (Blaj). Toate acestea au militat ani la rândul pentru dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa.

Atunci când mai marii lumii au hotărât separarea românilor în teritorii aparţinând unor state diferite, ceea ce i-a unit pe români şi a ţinut mereu trează conştiinţa naţională a fost religia. Acum religia este văzută diferit, ca o problemă de opţiune, ca un factor de dezbinare, ca un factor nociv care atacă principiul liberei conştiinţe, fără să fie întrebaţi românii despre acest lucru. Românii nu mai sunt de mult timp întrebaţi, doar li se serveşte în faţă “meniul“ hotărât de alţii. Dar s-a întrebat cineva dacă negarea religiei nu ar naşte probleme de conştiinţă la români? I-a intrebat cineva pe români dacă transformarea religiei într-un duşman veritabil al propriilor noastre conştiinţe, nu ar naşte cu adevărat însă, probleme de conştiinţă? Nu i-a întrebat nimeni de data aceasta pe români, dar s-a hotărât , ca de obicei în locul lor, ca o reprezentare a drepturilor lor legitime garantate de Constituţie. 

Dragi colegi, haideţi să declarăm prin Constituţie statul român ca fiind un stat ateu !! Se vor naşte probleme de conştiinţă? După raţionamentul Curţii Constituţionale a României statul are obligaţia de a nu contribui la formarea unei conştiinţe religioase, aşadar, declararea prin legea fundamentală  a ateismului în România ar fi soluţia optimă. Aşa nu ar exista nici o constrângere morală faţă de nici un cetăţean. Iar cetăţenii (cei care nu sunt întrebaţi niciodată de nimic şi pentru care se hotărăşte din spatele cortinei), după îndelungi procese de conştiinţă să opteze pentru religia pe care doresc să o îmbrăţişeze printr-o cerere scrisă. Cu alte cuvinte, cine doreşte să fie creştin, să opteze în scris deoarece, pentru a fi creştinat imediat după naştere, ar însemna să se încalce libertatea de conştiinţă a copilului cu vârsta de sub un an, ceea ce ar naşte grave probleme de conştiinţă pentru respectivul  sugar. Nu este deranjant absurdul situaţiei, dragi colegi? 

Observ că una din principalele probleme a zilei este predarea religiei în şcoli. Că cei care nu doresc să participle la orele de religie nu ar trebui să formuleze cereri în acest sens, pe ideea că s-ar afecta libertatea de conştiinţă. Să facă cereri cei care vor să studieze fără să ne gândim dacă nu cumva, acest raţionament ar fi cu adevărat discriminatoriu tocmai faţă de cei care se consideră creştini şi care doresc să studieze această materie în şcoli.

Mai mult, tot felul de personaje suspecte ajung să declare în manifestarea propriei frustrări că: “dacă mâine un profesor de religie face religia, asta este o infracţiune conform Codului Penal din România unde la articolul 381 se precizează că este infracţiune obligarea unei persoane să participe la un serviciu religios”. Aşadar, înţelegem că statul ar trebui să închidă în puşcării toţi profesorii de religie care ar avea curajul să se prezinte la şcoală şi să predea acestă materie la elevi.

Dragi colegi, am ajuns mai rău decât în timpul marilor persecuţii împotriva creştinilor ! Chiar şi atunci se adunau creştinii în locuri ascunse pentru a împărtăşi religia creştină. Acum, un cadru didactic cere statului român să închidă la puşcărie toţi profesorii de religie,    motivându-şi gestul cu principiul libertăţii de conştiintă, de fapt cu un produs murdar şi discriminatoriu al propriei sale minţi. Domnule profesor de filosofie, dar de libertatea de conştiinţă al profesorilor de religie din ţara asta cine are grijă? Nu vi se pare că prin ceea ce promovaţi dumneavoastră, nu faceţi altceva decât să discriminaţi pe criteriu de confesiune religioasă? 

În realitate nu este vorba despre nici o obligaţie. Copiii care nu  doresc să participle la ora de religie nu participă nici acum. Legea învăţământului dă posibilitatea copilului major sau tutorelui să refuze participarea la acest obiect. Dar de drepturile a peste 85 % din cetăţenii din România, nu v-aţi întrebat dumneavoastră, care sunteţi şi un ilustru absolvent de drept? Că poate şi studierea obligatorie a materiei de filosofie ar naşte probleme de conştiintă, sau poate şi studierea biologiei sau anatomiei sau chimiei ar naşte probleme de conştiinţă.

Predarea religiei în şcoli nu este un moft al statului român sau al Bisericii Ortodoxe. Învăţământul religios este obligatoriu în 25 de ţări din 46 ale continentului european, opţional în altele 18 dar cu o rată de participare de peste 65 % a elevilor şi interzis doar în 3 ţări europene anume, Albania, Macadonia şi Franţa. Raportat la ţările aparţinând U.E., în 17 dintre acestea se predă la şcoală religia ca materie de studiu.

Astfel, în ţările ortodoxe religia este obiect obligatoriu făcând parte din trunchiul comun şi aici mă refer la Rusia, Ucraina, Bulgaria, Grecia. 

În Suedia predarea religiei este obligatorie fără posibilitate de scutire. Are cineva curaj să spună că statul suedez nu este un model de democratie?

În Slovenia şi în unele regiuni ale Germaniei religia este de asemenea obiect de studiu obligatoriu.

În Austria se predă “creştinism catolic”, materia de studiu fiind obligatorie încă din anul 1949, în regim de 2 ore săptămânal, de la ciclul primar până la învăţământul liceal inclusiv. Mai mult ca sigur nu există probleme de conştiinţă în Austria cu privire la predarea religiei. Probleme de conştiinţă nu se găsesc nici la cetăţenii din Luxemburg unde religia este de asemenea obligatorie. Mai mult, cetăţenii din Luxemburg au participat la manifestaţii de stradă împotriva propriului Guvern când acesta a dorit să interzică predarea religiei în şcoli. Şi de la interzicerea predării s-a ajuns la obligativitatea acesteia.

Şi în Marea Britanie religia este obligatorie ca studiu dar datorită diferitelor confesiuni se studiază despre toate marile religii.

În Israel se predă si Coranul şi Biblia, atât creştinilor cât şi musulmanilor, în scopul toleranţei religioase. Chiar dacă nu este un stat european, poate cineva să spună că statul evreu este discriminatoriu faţă de musulmani pentru că şi pentru aceştia este obligatoriu studiul Bibliei?

În Olanda studiul religiei ca şi ştiinţa este obligatotiu. În Grecia şi Cipru este de asemenea obligatorie studierea acestui obiect, mai mult, înaintea orelor de curs este obligatorie rostirea unei rugăciuni. La fel de obligatorie este predarea religiei şi în Belgia începând de la ciclul primar, încă din 1959 predându-se în funcţie de confesiuni religia catolică, protestantă, ortodoxă, anglicană, iudaică, musulmană.

Danemarca a optat pentru o oră pe săptămână obligatorie dedicată studiului religiei, obiectul fiind intitulat “Studii Creştine“, până în 2003 studierea religiei fiind prevăzută ca obligativitate şi în legea fundamentală. În Finlanda studierea religiei este obligatorie în toate şcolile publice din clasa I până în clasa a XII-a.

În Irlanda studierea religiei este obligatorie în 95 % din şcoli.

De asemenea sunt ţări care împărtăşesc şi forma de studiu opţional însă elevii, în marea majoritate, optează pentru religie ca obiect de studiu, în Spania un procent de peste 80% sau în Slovacia un procent de peste 75 %.

C.E.D.O. la data de 29 iunie 2007 în cazul “Folgero contra Norvegiei “ precizează că drepturile omului nu autorizează părinţii să se opună la integrarea unui învăţământ religios. De asemenea, C.E.D.O. nu a găsit nici o problemă în legislaţia statelor care prevăd predarea religiei ca obiect obligatoriu concretizând: “În Europa învăţământul religios este profund legat de învăţământul secular”. În aceeaşi decizie citată a C.E.D.O., instanţa europeană suverană în materia drepturilor omului a concluzionat că, deşi studiul religiei în varianta obligatorie în anumite state nu aduce atingerea drepturilor omului, statele respective să poată permite o scutire de participare doar în situaţiile în care învăţământul religios are un puternic caracter confesional. Aşadar, C.E.D.O. consideră că o cerere de refuz de studiu al Religiei ca materie obligatorie, nu produce probleme de conştiinţă pentru cel care consideră că materia predată are un profund caracter confesional. Curios este faptul că, deşi C.E.D.O., instanţă suverană în materie de drepturile omului, adoptă o astfel de pozitie, Curtea Constituţională a României a dat o hotărâre total opusă jurisprudenţei C.E.D.O. considerând că cel ce formulează o cerere de refuz de studiu pentru obiectul religie are mari probleme de libertate a conştiinţei. Să înţelegem că odată trecută graniţa României, aceste probleme de conştiinţă dispar.

Vă reamintesc de dispoziţiile art. 32 alin. 7 din Constituţia României care precizează că : “Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat de stat.” 

Dacă C.C.R.-ul s-a pronunţat ca fiind neconstituţională modalitatea de opţiune pentru această materie, nu înseamnă că materia nu mai face parte din trunchiul comun de studiu şi nu înseamnă că profesorii de religie sunt nişte infractori. Sunteţi pe o pantă periculoasă, aceea a instigării la discriminare faţă de populaţia majoritară a României.

Dragi colegi, dacă Curtea Constituţională a României a hotărât schimbarea modalităţii de opţiune pentru această materie, este clar că trebuie să armonizăm legislaţia în vigoare conform hotărârii Curţii. Obligaţia însă se extinde doar asupra articolului declarat neconstituţional. Curtea nu a negat obligaţia organizării şi garantării prin lege a învăţământului religios, normă garantată prin Constituţie. Cu alte cuvinte, Curtea nu a intrat pe problema considerării religiei ca disciplină obligatorie ci doar pe procedura premergătoare desfăşurării orelor de studiu.

Cred că este de bun simţ să întrebăm şi Biserica Ortodoxă Română de soluţiile pe care le vede această instituţie în problema dată. Cred că este momentul să împărtăşim şi din propunerile B.O.R. . Îmi doresc să nu auzim vreodată că în România, un profesor de religie va fi agresat şi scos din sală cu forţa de unii elevi manipulaţi, a căror conştiinţă filosofică nu rezonează cu conştiinţa religioasă a majorităţii românilor.

Nu trebuie să transformăm, dragi colegi, religia care ne-a unit şi întărit de-a lungul atâtor ani de luptă, într-un duşman al propriilor noastre conştiinţe.

Poporul român este un popor civilizat, tolerant, în care manifestările violente la adresa celor care împărtăşesc conştiinţa religioasă trebuie respinse fără întârziere, pentru că religia înseamnă pace, toleranţă,  nu excluziune socială şi duşmănie. 

Vă mulţumesc! 

Deputat PSD

Sorin Avram IACOBAN

Colegiul 10, Iaşi